Emilia Ţuţuianu: Mănăstirea Văratic, oază de lumină

Văratic – oază de lumină, de credinţă, sălaş de cultură, loc de detaşare de tumultul vieţii şi descoperire a liniştii interioare, după care tânjesc oamenii acestor timpuri tulburate și pline de incertitudini!

 Locul acesta, de înălţare şi de purificare spirituală, te cheamă cu dangăt de clopot, cu murmur de rugăciuni, să vii să-i absorbi cu nesaţ aerul proaspăt, mirosind a brad şi dătător de sănătate. Şi glasul lui e auzit… în fiecare anotimp sosesc ,,vizitatori,, – aşa-i numesc măicuţele pe cei ce poposesc şi se odihnesc în căsuţele lor primenite ca nişte pahare de cristal.

Un ecou reverberant al iubirii de Eminescu

Am avut onoarea să citesc şi să recitesc, odată cu analiza imaginilor fotografice, întregul conţinut al albumului Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic, editat Ia „170 de ani de la naşterea Românului Absolut Mihai Eminescu”, produs al strădaniei unui colectiv de împătimiţi iubitori ai Luceafărului poeziei româneşti. Sunt membri activi ai Centrului Cultural Spiritual Văratic, sprijiniţi material şi spiritual de slujitori ai Mănăstirii.

Din nou cu Eminescu – despre Eminescu

   ,,De treci codrii de aramă, de departe vezi albind
Și-auzi dulcea glăsuire a pădurii de argint”

     Mihai Eminescu – (Călin  – file din poveste)

            O strofă aparent simplă, dar profund ancorată în spectacolul naturii la vreme de noapte surprinsă magistral în încărcătura ei simbolică și îmbrăcată într-o dulce meditație melancolică într-o aură de mister. Oricât de vastă este opera eminesciană în ansamblul ei, oricât de aspră și contondentă apare față de realitățile vremii, întoarcerea la natură însemna pentru Eminescu acel refugiu atât de necesar sufletului său zbuciumat și sensibilității sale la trecerea implacabilă a timpului. ,,Cu mâine zilele-ți adaugi / Cu ieri viața ta o scazi / Și ai cu toate acestea-n față / De-a pururi ziua cea de azi”

Cezarina Adamescu – Memoria prezentului Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic 170 de ani de la naşterea Românului Absolut, Mihai Eminescu

EMINESCU – LUMINA DIN NOI ȘI FRÂNTURA DE INFINIT

          Răsfoind albumul

Nu o dată s-a constatat că nu este român care să nu fi auzit sau să nu-l fi iubit pe Eminescu. De unde această predilecție? S-au făcut zeci de reportaje în care oameni de diverse categorii și vârste au fost întrebați care e autorul român preferat. Și peste 90 % au răspuns: Eminescu. Programa școlară, încă din primele clase are în cuprins, poezii de-ale sale, citite, recitate de generații de copii, adolescenți, care-l studiază cu mare atenție și chiar pasiune. El e pretutindeni în jur, dar și în interiorul nostru, face parte din noi, e o fărâmă de nemurire la care, cu toții accedem. El este pentru noi, muritorii, icoana preschimbată-n cuvânt, medicamentul bolilor fără de leac, vitamina necesară dezvoltării armonioase a trupului și a sufletului. Nu există român să nu știe a fredona, măcar o romanță pusă pe note după versurile eminesciene. Ele ne-au legănat copilăria, tinerețea, vârsta senectuții. Și atunci când toate pier sub pământ și sub cer, el rămâne icoană dintâi. El întruchipează codrul, strada cu plopii stingheri, lacul albastru…Toposul sacru…

Dorina Stoica – Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic

În condiții grafice și editoriale foarte elegante, a apărut la Editura Mușatina – Centrul Cultural Spiritual Văratic albumul „Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic. 170 de ani de la nașterea Românului Absolut Mihai Eminescu“. Apărută în cadrul unui proiect coordonat de stavrofora Iosefina Giosanu, lucrarea a fost îngrijită şi coordonată de Emilia Țuțuianu, Dorin Dospinescu și Victor Roncea. Eleganţa şi frumuseţea albumului sunt date şi de condiţiile grafice excelente în care este prezentat, la care se adaugă fotografiile artistice realizate de Cristina Nichi­tuș-Roncea şi de Dorin Dospinescu.

Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Varatic

https://archive.org/details/anotimpurile-poeziei-lui-eminescu-la-varatic_202111/mode/2up

Veronica BALAJ: Anotimpurile poeziei lui Eminescu la Văratic

Album în română, engleză și franceză,
Centrul Cultural Spiritual Văratic, Editura Mușatinia, 2021

    

 Albumul de față, tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, este un obiect  de  artă  din punct de  vedere grafic, realizat la modul admirabil, fără de cusur dar și din perspectiva semnificației și scopului său. Proiect coordonat de maica stareță Iosefina Giosanu, ediție îngrijită și coordonată, concepție grafică, realizare album: Emilia Țuțuianu, Dorin Dospinescu și Victor Roncea.

 Dintre toate coordonatele posibile care s-ar fi putut alege întru împlinirea unui asemenea proiect, au fost alese cele mai potrivite. Poate se înțelege din subtext că, în vremile actuale, o carte – album care să însumeze  și exigențele estetice  cât și cele spiritual – culturale, presupune fără îndoială, pricepere, ba chiar, talent în știința editării, dăruire, perseverență și un dram, măcar un dram de afecțiune pentru tradiția noastră culturală, în speță, pentru  poezia emblemă națională, semnată de Mihai Eminescu.

Ioan Aurel Pop: Eminescu şi iar Eminescu…

Un album despre Eminescu, la peste 170 de ani de la  nașterea sa, despre Eminescu și Veronica, despre Eminescu și Creangă, despre Eminescu și gura de rai moldavă nu poate să fie decât o sărbătoare a spiritului. Universul Eminescu trebuie să înceapă pentru fiecare român ca o poveste spusă în anii copilăriei. Numele de Eminescu se aude de timpuriu, învelit într-o fascinaţie aparte, inclusiv datorită rezonanţei sale frumoase, adânc enigmatice pentru mintea însetată de minuni. Tot în anii copilăriei, sufletele, înainte de a putea pricepe ce este creaţia spirituală, ascultă poezia lui Eminescu prin cântec. „Sara pe deal”, „Mai am un singur dor” ori „Pe lângă plopii fără soţ” vin spre noi prin muzică. Versurile puse pe note muzicale nu sunt departe de adevărul primar al poeziei, care, odinioară, pe vremea trubadurilor, truverilor și Minnesänger-ilor, se cântau înainte de simpla lor rostire. „Luceafărul” și „Călin” sunt povești de demult de-ale bunicilor, spuse în versuri, cum poveste este însăși viaţa autorului versurilor. Îl vedem aievea pe „băietul” care cutreiera pădurile, oprindu-se când era însetat (mai mult de sensuri decât de apă) lângă izvor, pierdut adesea în iarba poienelor, atent la zborul păsărilor, la unduirea trestiilor sau la pala vântului. „Băietul” acesta, ajuns elev la Cernăuţi, departe de casă, s-a întristat tare la moartea lui Aron Pumnul, deslușind durerea marilor treceri. Elevul a crescut pe nesimţite, prinzând dor de cosânzene, care treceau „pe lângă plopii fără soţ” sau pe care le aștepta lângă „lacul codrilor albastru”. Printre iubiri înfocate și dezamăgiri crunte, a înfăţișat mereu natura apropiată și îndepărtată, cea înţeleasă și cea neînţeleasă.