Petruș Andrei: Dan Toma Dulciu – „Prolegomene și paralipomene” la nemurirea lui EMINESCU


Un volum consistent și extrem de interesant intitulat „Nevropatii atipice. Aspecte de patologie informațională” (Centrul Cultural – Spiritual VĂRATIC -2018) semnează cercetătorul Dan Toma Dulciu, înălțând cu încă o treaptă piedestalul eminescian în eternitate.
Cartea debutează cu un citat din pledoaria prietenului său Ioan Slavici în favoarea ridicării unui monument arheului spiritualității românești, unul dintre primii cinci poeți ai lumii, alături de Shakespeare, Goethe, Baudelaire și Dante.
În temerara și documentata lucrare științifico-literară, autorul dăruiește „căutătorilor de adevăr o geană de lumină, acolo unde negura supremelor ignoranțe încă mai dăinuie” („Prolegomene, pag. 5). „Prin urmare, aceste pagini par mai degrabă rupte dintr-un imaginar registru spitalicesc al poetului, rostuind documente, însemnări și anamneze medicale, pe care cititorul este rugat să le parcurgă și să înțeleagă într-o altă viziune.” (p.7) Ceea ce facem și noi pas cu pas și pagină cu pagină.
A trebuit să treacă mai bine de o sută de ani de la moartea fizică a genialului poet pentru ca, la inițiativa academicianului Eugen Simion, Academia Română, prin semnăturile autorizate ale unor somități medicale, să pună diagnosticul de „psihoză maniaco-depresivă”, în cazul lui Eminescu, anulând astfel speculațiile și inexactitățile unor cercetători de notorietate.
În susținerea aceluiași diagnostic, vine și Dan Toma Dulciu sprijinindu-se pe noile informații din domeniul secolului al XXI-lea în privința unor maladii rare.
Cauzele suferințelor Poetului și ale extincției sale au fost multiple: „un regim de muncă sufocant,, stil de viață inadecvat, malpraxis (iatrogenie), îndeosebi tratament empiric cu morfină, fricțiuni cu mercur, probabil și doze de arsenic, pe fondul unor precare cunoștințe medicale, scuzabile din perspectiva nivelului general al științelor acelor vremuri.” (op. cit. p.8)
În celebrul său studiu „Eminescu și poeziile lui” (1889), Titu Maiorescu motivează astfel începuturile maladiei eminesciene: „Viața lui era neregulată; adesea se hrănea numai cu narcotice și excitante: abuz de tutun si de cafea, nopți petrecute în citire și scriere, zile întregi petrecute fără mâncare, și apoi deodată, la vreme neobișnuită, după miezul nopții, mâncări și băuturi fără alegere și fără măsură; așa era viața lui Eminescu.”
Cu acribie și pioșenie, Dan Toma Dulciu se apleacă asupra documentelor (scrisori, extrase din presa vremii, propriile mărturii ale inegalului poet), luminând acolo unde întunericul încă mai dăinuie și lămurind acolo umbra îndoielii persistă.
Seducătoare opiniile autorului cu privire la „Black Box” (cutie neagră), la „corpusul creației eminesciene („output”) și informațiile primare („input”) precum și la „Patologia informațională”.
Calvarul eminescian este urmărit îndeaproape, pelerinajul său pe la casele de sănătate, atitudinile contemporanilor, prieteni și neprieteni ai poetului, descrierea sindroamelor: sindromul „redundanței în exces al știrilor negative”, „rain man”, „bournout”, stresul de ordin emoțional, sindromul dr. von Economu, sindromul bipolar, encephalitis Letargica sau „Boala Pălărierului Nebun”, boala somnului, atacurile de panică alcătuiesc etiologia bolii poetului.
„Reconstituirea Dosarului Medical Mihai Eminescu, din iunie 1883 până în iunie 1889”, este demnă de toată lauda.
O parte din bolile de care a suferit Eminescu s-a manifestat și la ceilalți membri ai familiei.
„Costul tratamentului lui Mihai Eminescu” în țară și în străinătate nu este cu nimic mai prejos decât cel din zilele noastre.
Prin efortul lui Maiorescu, al prietenilor literari, prin listele de subscripție s-au asigurat sumele necesare, teama de sărăcie, pe care o avea inegalabilul poet fiind tot semn al maladiilor care-l invadau.
Spitalele, stațiunile, sanatoriile sau bolnițele precum și listele cu medici ocupă paginile următoare.
Metodele de vindecare, unele dintre ele empirice, abuzul de stupefiante (opium, morfină, canabis, cocaină și codeină) au dus în cele din urmă la decesul poetului Mihai Eminescu „așa cum aveau să dovedească principalele concluzii ale autopsiei efectuate la Spitalul Brâncovenesc, în luna iunie 1889” (p.213).
„Călătoria în Italia”, descrisă cu lux de amănunte, dorul lui Eminescu de casă, de cărțile și manuscrisele sale și de „mămăliga strămoșească” ni-l apropie de sfârșitul său prematur și tragic.
Dintr-o scrisoare către Veronica Micle, floarea lui albastră, se aude strigătul de disperare al geniului poeziei române: „În 8 ani de când m-am întors în România decepțiune a urmat după decepțiune și sunt atât de bătrân, atât de obosit, și degeaba pun mâna pe condei să încerc a scrie ceva, simt că nu mai pot, mă simt că am secat moralicește și că mi-ar trebui un lung repaus ca să îmi vin în fire și cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaus nu-l pot avea nicăieri și la nimeni. Crede-mă, sunt strivit. Nu mă mai regăsesc și nu mă mai recunosc” (p.337).
Apreciind efortul imens pe care l-a făcut Dan Toma Dulciu, recomandăm din toată inima iubitorilor de adevăr, de poezie și de Eminescu această lucrare științifică dar și literară și afectivă, dedicată celei mai profunde și mai tefere minți a românității, poetului care spunea despre sine :„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nor de aur din marea de amar”.

Petruș Andrei, membru U.S.R.

Reclame