Theodor Codreanu: Basarabia şi arheul românesc

Arheul românesc , supravieţuitor în istoria şi în geopolitica europeană, se dovedeşte a fi „o insulă mereu roasă pe margini” (Eminescu), având două „embrioane” de rezistenţă, aflate la antipozi: Basarabia şi Ardealul. Între altele, asta a vrut să spună Eminescu şi în celebrele versuri din Doină. Rezistenţa etniei începe de la Nistru şi de la Tisa, de la Turnu-n Dorohoi, românitatea părând a fi căzută sub Zodia Racului:

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s’a
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornei
Au umplut omida cornii
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte;
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român săracul,
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se ’ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu ’n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoiu
Şi s’aşază pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Sboară paserile toate
De neagra străinătate,
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
Îşi desbracă ţara sinul,
Codrul – frate cu Românul –
De săcure se tot pleacă
Şi isvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit strănii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Şi neamul nemernicia!

Ştefane Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Zioa ’ntreagă, noaptea ’ntreagă,
Doar s’a’ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te ’nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna de două ori
Îţi vin codri ’n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Nu întâmplător această capodoperă eminesciană, încheiată, din punct de vedere metric şi ritmic, cu o celulă cretică (monosilabică) şi un antehipermesomacru (picior metric septasilabic, cel mai amplu posibil în ritmologia limbii române, dar nu numai, şi care aici cade ca un fulger ghilotinar: Îndrăgi-i-ar ciorile/ Şi spânzurătorile), a devenit cea mai controversată şi mai cenzurată poezie, scoasă la iveală fiind în preajma „morţii civile” a jurnalistului, cu trimiterea în neantul „Carităţii”. Între toate provinciile româneşti, Moldova a suferit cel mai dur cancerul roaderii pe margini a insulei de daco-latinitate de către imperii lacome să se extindă pe seama altor arhei etnici. Nu întâmplător, Doină începe cu ameninţările de pe Nistru, arheul rezistenţei mântuitoare fiind Ştefan cel Mare. Acest fapt a fost sesizat şi de românista elveţiană Svetlana Paleologu-Matta în monografia ei despre G. Bacovia , din 1958, epocă în care cancerul bolşevic rodea năruitor în interiorul României. Sensibilitatea unică a lui Bacovia a trăit la cote sufocante golul istoric care dezagrega „ţara tristă, plină de umor”. Svetlana Paleologu-Matta punea această maladie à la mort (Kierkegaard) bacoviană tocmai pe seama „Zodiei Cancerului” năvălinde peste Moldova. În Doină, regresiunea românească este simbolizată de Rac. O va intui şi Mihail Sadoveanu în romanul cu titlu sugestiv, Zodia Cancerului. Peste ani, simbolul va reveni în una dintre doinele lui Cezar Ivănescu: !este, Doamne, unul mare, / unul tare, unul cât, / cât un rac roşiu şi care / ne-a pus cleştii lui în gât! Racul roşu, stalinist, de astă dată, prezent deopotrivă în interior şi în exterior.
Invocaţia eminesciană întru mântuirea neamului nu se face către vreun arheu domnesc apusean sau sudic, ci către acela care odihnea la Putna, creator de zări împărăteşti (Lucian Blaga), Ştefan cel Mare. Iar partea de Moldovă cea mai oprimată era, acum, Basarabia. Asta o ştiau cel mai bine Eminescu şi, deopotrivă, Constantin Stere. De aceea, primul a înţeles că Basarabia este cestiune de existenţă pentru poporul român: „A rosti numele Basarabia e totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.” Aşadar, Basarabia ruptă din trupul ţării este chiar istoria întreagă a românismului, izvorul, arheul născător al neamului, memoria lui milenară identificată de Eminescu şi în arhetipul Făt-Frumos, personajul din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Afirmaţia lui Eminescu este atât de insolită, încât nici astăzi istoricii nu o înţeleg, nemaivorbind de oamenii politici. De aceea, a lăsa de izbelişte Basarabia echivala, în ochii poetului, cu a lăsa fără noimă România.
După Eminescu, Stere este cel care înţelege întreaga dramă a ameninţării ruseşti, reclamând prioritatea ce trebuie acordată provinciei estice dintre Prut şi Nistru. Sub turci, n-a existat o asemenea ameninţare. Dar sub ruşi? „Vom avea aceeaşi situaţie ca şi până acum? Dar până acum, atâtea veacuri am fost vasali ai stăpânilor Bizanţului. Şi turcii nu ne strângeau într-un cerc de fier la toate hotarele, cum ne-ar strânge Rusia biruitoare. Şi împărăţia turcească nu avea la bază o sută de milioane de slavi, cu legături de sânge şi de lege aproape cu toate popoarele învecinate nouă, iar turcii nu interveneau în viaţa interioară a popoarelor subjugate. Pentru turci, noi am fost «une province de marche», la limita extremă a imperiului, vecinic bătută de duşmani. Prin aceasta chiar, ne-am putut uşura oarecare autonomie. Pentru ruşi, noi vom forma o enclavă, o îngrăditură supărătoare, care-i va despărţi de slavii din Balcani şi de ţărmurile Mărei de Marmara, stăpânită de ei.” Şi punerea în balanţă cu prioritatea Ardealului, în care românitatea nu putuse fi sugrumată timp de o mie de ani, în vreme ce, în mai puţin de o sută de ani, românitatea estică, sub ruşi, se găsea în agonie: „Austro-Ungaria nu prezintă o forţă de aceeaşi măsură ca imperiul moscovit. Un conglomerat de popoare, cu legături mult slăbite între ele, fără să se poată baza pe o naţionalitate covârşitoare ca număr, ca să domine pe toate celelalte. Împărăţia Habsburgică nici nu poate să-şi asigure preponderenţa în Balcani decât păşind hotărât pe calea de concesiuni pentru toate naţionalităţile care intră în alcătuirea ei. În ce priveşte pe România, ea nu numai nu poate fi ameninţată de cotropire de către Austro-Ungaria, dar, rezemându-se pe elementul românesc din acest imperiu, noi putem avea împreună cu Imperiul German şi Italia o înrâurire hotărâtoare asupra evoluţiei politice în Orientul Apropiat, conformă cu aspiraţiunile noastre naţionale. Rusia înfrântă şi îndepărtată de Strâmtori şi de la hotarele noastre, rolul naţiunei române, aşezată în citadela Carpaţilor şi la gurile Dunărei, în constelaţia politică a întregului bazin al Dunărei va deveni de cea mai covârşitoare însemnătate istorică. Astfel pusă chestia, la răspântia istorică în care ne-a aruncat marele conflict european, politica Regatului Român va alege pentru întregul neam românesc unul din aceste două drumuri: robi sub împărăţia moscovită, condamnaţi la disoluţie şi peire, sau naţiune de frunte în Balcani şi în întregul bazin al Dunărei…”
Conjunctura istorică a făcut minunea ca Rusia ţaristă să fie măturată din interior, sub spectrul revoluţiei, iar Imperiul Austro-Ungar să dispară în pulberea istoriei. Norocul a stat atât de partea lui Stere, cât şi a rivalilor săi Nicolae Iorga şi Ionel I.C. Brătianu. Primul pas făcut de Basarabia, la 27 martie 1918, a decis în favoarea lui Stere, după care au urmat Bucovina nordică şi Ardealul. Cu toate acestea, ca moştenitoare a ţarismului, ameninţarea Uniunii Sovietice va relua martiriul Basarabiei, dar de astă dată, extins asupra întregii Românii. Voi reveni asupra chestiunii în capitolul următor, cu argumentul lui Mircea Eliade (Destinul culturii româneşti, 1953). Rămâne, în schimb, să zăbovim asupra convingerii lui Eminescu şi a lui Stere: identificarea în fiinţa Basarabiei a vetrei/arheului românismului, care, eludată de politicieni şi de oamenii de cultură, ar putea însemna dispariţia noastră ca neam.
Eminescu a înţeles în chip genial: trebuie pornit de la nume pentru a ajunge la numen/arheu. Iar numele enigmatic este Basarabia: acest nume singur este o istorie întreagă, spune poetul. Şi asta fiindcă nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. În consecinţă, Cuvântul fiind Adevărul, doar adevărul este stăpânul nostru:

Ah, atunci ţi se pare,
Că pe cap îţi cade ceriul:
Unde vei găsi cuvântul
Ce esprimă adevărul?

Nu multora le-a căzut pe cap cerul ca să înţeleagă ce-a vrut să spună Eminescu. De aici reducţia poeticii eminesciene la banala mimesis a gândirii şi esteticii clasice. Mergând spre afundurile cuvintelor Basarabia şi basarabean, Eminescu, bazat şi pe o informaţie istorică remarcabilă, ajunge la concluzia că „Numele Basarab şi Basarabeni exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc;”. Aşadar, poetul nu se opreşte la explicaţia istoricilor, devenită curentă, aceea de a corela numele Basarabia cu trecătoarea extindere teritorială a lui Mircea cel Bătrân (din dinastia Basarabilor) peste partea sudică a Basarabiei, restrângând numirea la acest spaţiu, numire de care a abuzat Rusia la 1812, prin înşelăciune, spre a acoperi toată jumătatea dintre Prut şi Nistru, luând-o în mod samavolnic. Samavolnicia a existat, fiindcă la 1812 se vorbea despre Basarabia ca bucata de pământ din nordul Mării Negre. Însă lucrurile sunt mult mai complicate. Iar istoricul care a mers pe linia deschisă de Dimitrie Cantemir şi de Eminescu este, astăzi, un basarabean, Ion Ţurcanu. Ceea ce mă miră e că Ion Ţurcanu, cu erudiţia lui impresionantă, nu a cunoscut articolele şi studiile despre Basarabia ale lui Eminescu, spre deosebire de Vlad Mischevca, autorul deja comentat care-şi construieşte osatura cărţii Anul 1812 pe postament eminescian.
Cercetările asupra istoriei şi etimologiei cuvântului n-au fost puţine, de-a lungul vremii, atât printre români, cât şi printre străini. Un tablou amplu găsim în câteva cărţi ale lui Ion Ţurcanu, una dintre ele intitulându-se chiar În căutarea originii numelui Basarabia (2010). În 1918, de exemplu, geograful şi biologul rus, originar din Tighina, L.S. Berg (citat de Ion Ţurcanu), cu o carte despre Basarabia, publicată la Moscova, conchidea: „nu s-a putut stabili cu exactitate ce înseamnă cuvântul «Basarabia»”. Nici cercetările lui A.D. Xenopol, Timotei Cipariu, Hasdeu, F.J. Sulzer, G.G. Litvarin, Dimitrie Onciul, Alexandru Boldur, Ion Nistor, Gheorghe I. Brătianu, Şerban Papacostea, Vasile Spinei ş.a. n-au lămurit lucrurile, după opinia istoricului basarabean. S-au conturat îndeobşte două explicaţii: 1) de la numele trac al bessilor (bessos); 2) de la numele dinastiei Basarabilor (cea mai populară printre istorici), stăpânitori vremelnici asupra sudului Basarabiei. Totuşi, Iorga , care înclină şi el către asemenea etimologie, consideră că doar sub o stăpânire îndelungată (şi nu în urma unui „accident trecător”, datorat lui Mircea cel Bătrân) se putea impune printre localnici o asemenea tradiţie toponimică. Mai interesantă este o altă tălmăcire, consonantă cu a lui Dimitrie Cantemir (inclusiv cu a lui Eminescu): cuvântul Basarabia, având o tradiţie cu mult mai veche, atestă ideea de unitate prestatală a celor două Principate, ca Valahie comună, care se va despica în Valahia Mare (Moldova) şi Valahia Mică (Ţara Românească), în momentul marilor invazii tătaro-mongole. Valahia basarabă, zice Şerban Papacostea, şi-a asumat „întâietatea în cadrul unităţii pe temeiul etnic”, încât „constituirea primului stat românesc a pregătit eliberarea tuturor românilor de sub dominaţia străină” .
Cantemir, bazat pe izvoare vechi (în Horonicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, dar mai ales în Descrierea Moldovei), ştia că Basarabia era unul dintre cele şase ţinuturi ale românităţii: Moldova, Muntenia, Basarabia, Transilvania, Mysia şi Epirul din Grecia. Toţi locuitorii acestor teritorii, preciza Cantemir, se numeau pe ei înşişi români, nu valahi, termen utilizat de străini, limba lor fiind română. Basarabia străveche ar fi fost localizată între Hierassus (Siret) şi Tyras (Nistru), dar tot el spune că la 1485, Ştefan cel Mare a pierdut Basarabia, adică marginea de la Marea Neagră (Chilia, Akerman sau Moncastro). În Descrierea Moldovei, vorbeşte despre Moldova de Sus, Moldova de Jos şi Basarabia (întreg spaţiul pruto-nistrean). Cronicarii munteni nu vorbesc de vreo Basarabie din nordul Mării Negre, ca aprţinând dinastiei sudice. Doar Giurgiul şi Brăila şi-ar fi luat numele de Basarabia de la Basarabi. Miron Costin respinge faptul că o parte a Moldovei s-ar fi numit Basarabia. Cantemir citează pe germanul Cluverius care spune că Valahia şi Moldova erau considerate împreună Valahia, locuitorii numindu-se volohi. Cum am amintit deja, Valahia Mare fiind Moldova, cea Mică – Muntenia, lucru confirmat şi de Jan Długosz , cu referire la anul 1070. Cert e că Dimitrie Cantemir susţinea unitatea lor etnică, lingvistică şi statală, „demonstrând că istoria lor comună pleda pentru unitate, nu pentru alimentarea separării” . Într-un capitol anterior, am arătat cum a încercat Ştefan cel Mare să realizeze unitatea arheală a românimii din cele trei provincii istorice, sub sceptrul Valahiei Mari. Un spirit profund eminescian precum Vintilă Horia coroborează, nu întâmplător, ideea României Mari de două nume: Ştefan cel Mare şi Basarabia: „Oricum, ştiu că lumea din jur, făcută din colinele Basarabiei ştefanitice (din aceste două nume iese la iveală întregirea fundamentală a României: Basarabia, de la Basarabii munteni, şi ştefaniticul, de la marele principe care ducea la îndeplinire misiunea creştină gotică a Evului Mediu românesc), şi din acele voci interioare care rimau cu mânăstirea şi cu livada, a constituit o dualitate trup-suflet din care sunt acum făcut.” Aşadar, ghinda eminesciană din care a răsărit codrul numit România, „rimând” cu Biserica românească ziditoare de fiinţă, în consonanţă cu propria „livadă” a identităţii sale româneşti: „Începea atunci ceea ce scriitorii germani, din secolul al XVIII-lea încoace, numesc ein Bildungsroman, un roman al formaţiei, care e, de fapt, viaţa fiecărui om în parte, demnă de a deveni o carte, adică manual educativ, la fel ca un copac, vreau să spun o existenţă cu rădăcinile în pământ şi cu frunzele în cer. Numai că eu veneam atunci din Dolj ca să aflu lângă codrii Tigheciului, ceva mai la sud de Cetatea Hotinului şi ceva mai la nord de Cetatea Albă, locuri moldo-valahe, o esenţă care avea, de la început, să mă definească.”
Şi, la rându-i, întăreşte Ion Ţurcanu, continuând cu Dimitrie Cantemir, după îndelungă argumentaţie: „Începând de la Cantemir, logica evoluţiei gândirii istorice a fost de aşa natură ca chestiunea Basarabiei să nu mai poată fi examinată altfel decât sub imperativul ideii de unitate etnopolitică a spaţiului românesc. O vor demonstra foarte bine istoricii Şcolii Ardelene. Cel mai important dintre ei, Gheorghe Şincai, va prelua ideea cantemiriană privind originea numelui Basarabia, ca şi pe aceea despre fondarea Ţării Româneşti de către Basarabii veniţi de dincolo de Prut, dar pe cea de a doua o va modifica, aşa cum va face şi Dimitrie Onciul mult mai târziu, numai că în alt sens decât acesta, şi anume va admite o posibilă revenire a domnilor Basarabi după fondarea Ţării Româneşti în nordul gurilor Dunării printr-o recucerire a acestui teritoriu, astfel că «Bessarabia mai demult s-au ţinut de Valahia».”
Ideea a fost preluată de paşoptişti, în frunte cu Nicolae Bălcescu, în numele idealului refacerii vechii unităţi statale. „Numai că după anexarea ţaristă a Basarabiei în 1812 – precizează Ion Ţurcanu – şi în condiţiile în care, prin statutul de protector al Principatelor, Rusia practic aservea tot spaţiul românesc de la sud şi est de Carpaţi, ideea că Basarabii ar fi fost originari din teritoriul dintre Prut şi Nistru nu mai ţinea de ştiinţa istorică, ci de securitatea naţională a românilor; mult mai convenabilă era, în noua situaţie, partea a doua a variantei lui Şincai, şi anume că, la un moment dat în trecut, Ţara Românească a pus stăpânire pe o porţiune din sudul Moldovei. Tocmai de aceea Nicolae Bălcescu va scrie că «Mircea cel Bătrân… voieşte a întrupa toată românimea într-un singur stat şi caută [a dobândi]… Moldova».” În consecinţă, Timotei Cipariu va fi primul care va sugera apartenenţa sudului Basarabiei la dinastia Basarabilor. La rându-i, Hasdeu, exaltat, va răstălmăci un amănunt din Poema polonă a lui Miron Costin, dând ca sigură apartenenţa părţii sudice la Ţara Românească, încă de la întemeiere. Titulatura asumată de Mircea cel Bătrân va fi, în consecinţă, denaturată, inducând în eroare şi pe A.D. Xenopol sau pe Dimitrie Onciul: „Astfel, un fapt istoric ce caută a fi de importanţă capitală pentru istoria românilor, în general, şi pentru trecutul Basarabiei, în mod special, nu se afirmă prin dovezi concrete şi convingătoare, ci pur şi simplu este declarat.” Iorga însuşi va avea ezitări, în pofida informaţiilor pe care le deţinea, iar Al. Boldur, I. Nistor, Gheorghe I. Brătianu, Ştefan Ştefănescu ş.a. vor urma noua tradiţie.
Întorcându-ne însă la F.W. Sommersberg, J. Thunmann, L.A. Gebhardi (familiari lui Eminescu şi Iorga), la Długosz şi Bonfinius, la Cantemir şi Eminescu, la istorici precum Lásló Rásonyi-Nagy, Aurel Decei, G. Györffy, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, adevărul iese la lumină, chiar cu ajutorul lui Iorga, sceptic el însuşi cu titlurile lui Mircea cel Bătrân. Vechimea cuvântului Basarabia, datând cu mult înainte de raptul din 1812, nu legitimează cu nimic fapta abominabilă a ţarului Alexandru I. Basarabia era cu mult mai mult decât în măsluirile de hărţi aduse pe masa „tratativelor” de la Hanul lui Manuc de către Alexandre Louis Andrault, conte de Langeron, slujitor al ţarului. Basarabia, atrage atenţia Cantemir, nu era un nume cărturăresc, ci unul viu, familiar oamenilor locului. Restrângerea la partea sudică avansează de la ocuparea Benderului (1538) de către turci, cu privire la aşa-zisa Basarabie turcească, de care vor face caz ruşii. Şi dacă vechimea cuvântului este dincolo de întemeierea Ţării Româneşti de către Basarab I, atunci focarul de unde au descălecat Basarabii nu mai este nici Ţara Făgăraşului, nici a Haţegului, ci, în mod cu totul surprinzător, din spaţiul dintre Prut şi Nistru. Altfel spus, nu Mircea cel Bătrân a descins în sudul Basarabiei, ci basarabeni au venit în nordul Dunării, în codrii Olteniei. Pornind de la părerea lui Sommersberg, de care ia cunoştinţă şi Iorga, iar în zilele noastre un Neagu Djuvara, Basarabii sudici ar fi de origine cumană, după nume şi după sânge (de la basar – a domni şi aba – tată). De aici vâlva stârnită de teoria lui Neagu Djuvara , care a dat atâta apă la moară „revizioniştilor demitizanţi” ai istoriei româneşti. El crede că Basarabii au fost cumani, din pricina numelui. În sprijinul acestui argument ar veni şi corespondenţa din epocă a Vaticanului, în care Basarab I şi fiul său Nicolae Alexandru sunt identificaţi ca fiind catolici, situaţie pornită de la creştinarea catolică a cumanilor stabiliţi în partea estică a vechii Dacii, la începutul secolului al XIII-lea. Dar Carol I al Ungariei vorbea limpede de Bazarab infidelis Olacus noster. Aşadar, vlah/român, nicicum cuman. Cum se face că aceşti cumani „catolicizaţi” au construit biserici bizantine, ortodoxe?
Sorin Paliga optează pentru originea tracă a numelui: bassarai (haină de ceremonie a preoteselor lui Bacchus) . Dimitrie Cantemir nu-i recunoaşte nicăieri pe basarabeni ca fiind cumani, ci români. În realitate, ei se înrudeau cu Muşatinii ortodocşi din Maramureş care vor produce descălecatul întemeierii statului Moldova. În fine, la 28 octombrie 2014, la Academia Română a avut loc o conferinţă moderată de acad. Alexandru Vulpe. Specialişti de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca au făcut cercetări genetice la mormântul lui Vlaicu Vodă de la Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş. Cercetătoarea Beatrice Kelemen a produs comunicarea prin care s-a demonstrat că ADN-ul acestui Basarab nu este cuman, ci românesc. Şi Constantin C. Giurescu, la vremea lui, afirma că dacă Basarab este un onomastic de împrumut străin, asta „nu scade cu nimic românitatea lui Basarabă” . Lásló Rásonyi-Nagy, Aurel Decei, G. Györffy admiteau originea cumană a Basarabilor, descălecaţi de la est de Prut. Însă Cantemir, vorbind în hronic de băsărabi, îi consideră români, la fel cu băsărabii din pădurile Oltului, ajunşi acolo din pricina invaziei mongole. Teza aceasta este considerată de Ion Ţurcanu, după exhaustive investigaţii, cea mai întemeiată. El remarcă doar că, spre deosebire de Cantemir, Sommersberg îi considera pe basarabeni – cumani. Cele două poziţii, concluzionează Ion Ţurcanu, se află la extreme, dar se completează reciproc, trebuind să distingem o simbioză româno-cumană, cumanismul admisibil ca adstrat, peste care au venit şi elemente slave. Aduce în sprijin mărturii din Cronica pe scurt a Poloniei (cca 1395), atribuită unui arhidiacon anonim din Guiezno (document semnalat de Sommersberg, la 1730). Cronica se referă la anul 1259, când tătarii au subjugat basarabeni, litvani, ruteni şi alte naţii. La fel J. Lelewel, J.S. Semler. Tot despre evenimentul din 1259 relatează şi napolitanul Michele Riccio, în De rebus Hungariae. La 1799, călătorul rus P. Sumarokov, vizitând regiunea Ociakov, vorbea despre Nistru cu „fermecătoarea Basarabie”.
În evoluţia istorică a numelui, în timpul războiului ruso-turc (1806-1812), prin Basarabia se înţelegea însă numai partea sudică a provinciei, aflată sub jurisdicţie otomană. Celelalte lucruri, de până la 1917, se cunosc. Concluzia e că geniul lui Eminescu a înţeles identitatea arheică dintre cuvintele basarab şi român, identitate venind din străfundurile istoriei, de dincolo de Basarabii munteni. Aşadar, numele Basarab are valoare de noumen românesc, de arheu. Iar faptul că spaţiul dintre Prut şi Nistru a conservat aceste nume-numen arată că Basarabia este vatră a românităţii din negura timpului, ca şi Maramureş sau Roşia Montană: cestiune de existenţă pentru poporul român.